Spitalul (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și  în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.

Da, cineva umbla la ușă. Lumina îl izbi violent, dar nu-1 putu împiedica să nu dârdâie.

Uită în clipa aceea să verifice dacă durase într-adevăr o ora și jumătate detenția sa.

Lazăr se trezi că în fața ușii stă cineva îmbrăcat în alb, poate în uniformă de medic. Însă cine mai putea ști în toată harababura aceea cine era și cine nu era medic? Dar asta nici n-avea importanță. Adevărata întrebare era dacă cel din ușă a venit ca să-l elibereze și să-și ceară scuze sau dacă a sosit să-i pregătească noul calvar. Fu unul dintre cele mai grele momente din viața lui Lazăr. Dârdâia înfiorător și pe cât încerca să se controleze mai mult, pe atât tremura mai tare.

— Vă e rău? îl auzi întrebîndu-1 pe cel care stătea de nu mai știa când în ușă.

Nu! Asta în nici un caz! În niciun caz nu trebuia să-i fie rău! Oare așa… oare aș a s -au îmbolnăvit și ceilalți care au fost aruncați la o parte? îi era îngrozitor de frig pentru că, să nu uităm, ne aflam în plină iarnă, îi era îngrozitor de frig, se găsea într-o încăpere neîncălzită a unui subsol probabil răcoros și vara, era mult pre superficial îmbrăcat pentru un asemenea mediu, explicații existau suficiente, dar să nu vină cineva să-i spună că e bolnav! Asta nu! O aprindere de plămâni? Asta mai lipsea… Culmea era. că a ajuns el să le dea apă la moară acestor asasini! Și mai mult decât culmea, pentru că întotdeauna există ceva mai mult decât culmea, mai mult decât toate era grav că nu se putea opune nicicum propriului organism

care-1 trăda pe față, asta era grav în cazul lui: trădarea pe față și de netăgăduit! Nu se purta ca un supraom și avea într-adevăr nevoie de „forță divină” pentru a fi capabil să treacă acceptabil și prin această „purificare”. Noroc: că cei care credeau în aiurelile astea erau prea inconsecvenți, altfel… Dar nici așa nu era exclus să-l arunce într-un pat și să-l țină acolo ca într-o debara plină cu obiecte stricate și nefolositoare. Iar la sfârșit să-1 azvârle și de acolo: la cimitir sau la ospiciu.

— Cât e ceasul? se pomeni întrebând printre clănțănituri de dinți.

— Vă e frig! Ați răcit, îi răspunse celălalt și abia atunci observă Lazăr că nu-i poate deosebi fața. din cauză luminii care cădea cât se poate de rău. Dar ce importanță mai avea? O să faceți o aprindere de plămâni, continuă ființa — exact așa cum se așteptase Lazăr, exact așa

.cum se așteptase. O să-l arunce într-o rezervă prevăzută cu o ușă încuiată pe dinafară — ăsta nu poate fi decât sfârșitul. Și ceea ce resimțea el mai trist era că toate păreau cum nu se poate

mai firești, el nu mai era decât im biet bolnav care trebuie culcat cât mai repede într-un pat călduț, nu era decât un nenorocit pentru care niște filantropi făceau acum atâtea eforturi, atâtea eforturi… Ne aflăm în vreme de război, ce dracu’ ar trebui să mai și aprecieze ceea ce făceau pentru el în timp ce se pregăteau să-l îngroape. Ar trebui să fie recunoscător și modest sa ceară cel mult, asemenea lui Lucaci, să fie lăsat să joace șah cu… cu un alt nenorocit și între timp să se delecteze la auzul pașilor lui Duma și ai lui Dimitrovici… Karci și Pandele… Un

..Moravetz? Ehei! Ăsta, a devenit peste noapte… ce peste noapte? Peste câteva ore sau minute… în fine… asta a devenit atât de mare încât nici sunetul pașilor n-o să mai poată să i-1 audă!

— Să mergem, domnule Lazăr, îi spunea arătarea fără chip din fața sa sau poate că i se părea numai lui Lazăr că o aude vorbind, să mergem înainte de a vă îmbolnăvi cu adevărat! (Mai este deci o speranță? Până acum nu-i nimic adevărat?) Vreau să spun, înainte de a vă îmbolnăvi mai grav! (Deci totuși…) Din asemenea răceli se pot naște lucruri cât se poate de serioase, o aprindere de plămâni, de exemplu. (Păi, da. Lucrurile se petrec exact așa cum bănuia. Exact așa! Cât e de deștept! Cât e de deștept că s-a lăsat antrenat în toată tărășenia asta! Și măcar dacă nu ar tremura așa!) Să vă descrețesc puțin fruntea și sa mergem pe urmă de aici: cuiva i-a murit soțul și fiind întrebată din ce a decedat răposatul, a răspuns ca dintr-o banală gripă. „Bine că n-a fost ceva grav, i s-a răspuns, bine ea n-a fost ceva grav!“ (Ăsta-i un banc? Sau o cugetare? Nu-i grav? Nu-i grav când tremuri tot? Dacă nu venea neasigurat ca un tâmpit în clădirea anexă… Dacă-1 aștepta pe Chirian? Asta ar fi trebuit să facă! Numai că a

fost prea sigur pe el. Prea sigur și prea încântat de modul în care-1 lingușeau cu toții… Stai, domnule! Mai avea plicul strecurat de portarul spitalului! Dacă i l-ar da arătării din fața lui? Îl scoase, dar nu găsi nicio înțelegere. Probabil că totul fusese calculat de la început! Sau cel puțin de către Moravetz și Avram. Ei au calculat toată ticăloșia asta pentru ca să-l poată atrage pe el în capcană. Și el, credul, a intrat. A intrat și a rămas agățat. Ca un leu în groapă. Un leu care dârdâie de frig! Asta era cel mai grav lucru: boala care se instala, care-1 cucerea bucata cu bucată. Dacă n-ar fi boala aista, ar putea lupta, ar putea… Lazăr începu să strănute.) Să mergem, domnule Lazăr, e o curată nebunie să mai stați în beciul astă! Gluma-i glumă, clar să ști ți Că o puteți încurca serios de tot dintr -o răceală! Serios de tot! (Mie-mi spui? Mie? Nu ies de aici! Să văd ce -mi faceți! Că-i și greu de ghicit… O să vină o matahală ca Pandele și o .să mă ducă. afară ca pe un sac. „Afară” e un fel de a spune. Și pentru toate-i de vină numai Veta: dacă-1 trimitea pe Chirian, grozăviile astea nu se puteau întâmpla. Sau cel puțin ar fi fost mai demne. Sau mai rapide și nu atât de umilitoare, în loc. Să vadă mai bine, pe măsura ce se obișnuia cu lumina, îl deslușea tot mai greu pe cel din ușă. Probabil febra… Într-adevăr, începu să transpire. Acum o să-i dea o injecție cu care o să-l înnebunească? O să -l drogheze și pe urmă…) Beți puțin coniac! O să vă facă bine! (Bineînțeles! De parcă ar mai fi trecut de cine știe câte ori prin asta! Bineînțeles! Bineîn țeles! Bine… Arătarea îi tot întindea sticla până ce pricepu că un om care dârdâie atât de tare și din care curge transpirația ca dintr-o cișmea nu se

mai poate apăra, nu mai are nici un, rost… Nu mai… Bău. Un milion de încărcături cu dinamită îi .explodară în tot corpul. Trebui să se lase înapoi pe lada pe care făcuse și până atunci.)

Începură să-i plângă lacrimile din ochi și asta i se părea prea de tot, cea mai grea umilință dintre toate, cine. Să te creadă că din cauza dinamitei plângea și nu din cauza… Nu mai putu vedea o vreme nimic.

Când își reveni, arătarea dispăruse din ușă. Dar ușa era deschisă

Se simțea mai bine. Mult mai bine. Parcă nici nu mai dârdâia. Stătu câteva clipe și .se controlă. Lucrurile păreau să intre. În normal.

Ieși în coridorul ce da spre scări. Aerul proaspăt îi prinse bine. La început, se încurcă în labirintul de uși, apoi găsi drumul spre ieșire. Un soare, neobișnuit pentru ora aceea târzie, își făcu loc pe cer. Cu tot frigul, Lazăr se așeză pe o bancă din curte. Până la lămurirea lucrurilor cel mai bine. ar fi fost să o ia spre ieșirea din curtea clădirii anexe. Dar nu se putea hotărî să se scoale de pe bancă. Încerca să ghicească cine i-a dat drumul și de ce a făcut-o. Pe urmă îl zări pe Avram grăbindu-se spre el.

— Îmi pare: bine că vă văd, domnule administrator general, începu acesta, sunteți cam

palid.

— Unde ai fost până acuma?

— S-au întâmplat multe aici. Dimitrovici a fugit.

— Și Duma?

— Duma? Ăla care i-a luat locul lui Penescu?

— Ăla.

— Duma… Nu știu unde e. Poate o fi fugit și el. Dar Penescu cred că s-a îmbolnăvit cu adevărat. L-au ținut acolo în frig și…

— Și pe mine m-au ținut în frig! Nu știai? De ce nu te-ai grăbit să mă scoți de acolo?

— Păi, că nici eu n-am stat la căldurică, sub plapumă…

— Ce porcărie, mormăi Lazăr.

— Se spune că Dimitrovici a plecat direct la prefectură și că insistă acolo pe lângă autorități să-și primească staționarul înapoi.

— Și Luca?

— Domnul Comandant nu-i poate face nimic atâta vreme cât doctorul Dimitrovici, a părăsit jurisdicția noastră. Se spune că și fostul director al spitalului și-a făcut un fel de partid cu care încearcă să recucerească ceea ce a pierdut.

— Iancu i-a dat drumul.

— Da, și se pare că ăsta nu este un punct prea bun pentru domnul Iancu. Mai ales că, dar asta vă rog. să rămână între noi, mai ales că am convingerea că domnul Iancu se află și acum în legătură cu fostul director al spitalului și că…

— Dovezi! Vreau dovezi! Daca-mi aduci dovezi în acest sens ești un om făcut! Dar până atunci va trebui să-mi spui totuși unde ai fost în tot timpul cât eu înnebuneam de frig în subsol și cât de bine te simțeai dacă ai fost în stare să afli atâtea lucruri.

— Ce lucruri? Că multe dintre ele…

— Ții minte că ți-am spus că vreau să te avansez? Nu mă așteptam ca și tu…

— Ce faci aici, Ioța? se auzi o voce. Să trăiți!

Era domnul Calus Moldovan, aproape inginer, aproape medic și aproape avocat, fost student la multe facultăți și institute superioare pe care din motive regretabile a trebuit să le părăsească „la liman“, lucru pe care-1 amintea ori de câte ori avea prilejul.

— Domnul Caius Moldovan este noul șef al clădirii anexe, îl lămuri Avram pe superiorul său ierarhic.

—Zău? Și asta o știai? Tu va trebui să-mi explici unele lucruri! Și când a avut timp domnul Comandant să vă semneze numirea, domnule Moldovan?

— Păi, eu mă cunosc de multă vreme cu domnul Comandant, încă pe vremuri, atunci

când…

— Lăsați astea! Acum, azi, când a avut domnul Comandant timp să vă semneze numirea? Asta v-am întrebat! Lazăr se sculă în sfârșit de pe bancă și o luă spre ieșire.

— Păi, domnul Comandant mă prețuiește mai de mult…

— Chiar?

— Așa să mă ajute Dumnezeu! Dânsul mi-a propus acest post, ținând cont de cunoștințele mele mai profunde în domenii diferite și…

— Să mi-1 trimiteți pe Penescu! Și să-l arestați pe Duma!

— Asta nu pot s-o fac. Domnul Penescu este bolnav și a fost trimis la spital, la secția de boli interne, după câte știu.

— La chirurgie, lămuri problema Avram.

— Îl băgați la pat, îi dați pilule să transpire și, dacă aud că pune cineva cuțitul pe el, va avea de-a face cu mine! Deocamdată! Pe urmă se va ocupa domnul Comandant personal de ticălos! N-ați știut că domnul profesor Penescu a fost dascălul preferat din liceu al lui Luca?

— Numai că să știți că domnul ăsta profesor își făcea tot felul de notițe în esperanto și se semna Esip Passim. Nu știu dacă și asta-i tot în păsăreasca lui, dar, oricum…

„Uite șmecherul!“ interpretă Lazăr vestea în felul lui, dar cu voce tare întrebă răstit:

— Și ce-i cu asta?

— Pe noi nu ne-a întrebat nimeni? Domnul Moravetz…

— Moravetz? Unde-i și ticălosul ăla?

— Nu știu, spuse domnul Caius Moldovan, dar să știți că eu am oarecare experiență în conducere, mai mare decât mulți de aici. Nu trebuie să uitați că pe vremuri am făcut și un curs

de planificare, la un moment dat, înainte de a urma universitatea, am fost la Arad la Abiturientenkurs, dar din păcate din motive obiective n-am putut termina această școală, mai ales că știam că mă așteaptă temeinice studii superioare și…

— Ascultă, domnule Caius Moldovan, așa te numești, nu? Dacă nu mi-1 trimiți sub escortă pe Duma și asta într-o jumătate de oră, te ia dracu’ și pe tine! M-ai înțeles?

— Eu vă rog să nu vorbiți cu mine așa! Nici măcar la…

— Am să vorbesc de acum cu biciul! Pentru porcăria de aici va trebui să răspundă

cineva!

Lazăr ieși din clădirea anexă în a cărei curte se petrecu acest dialog și intră val-vârtej în spital. Avram trebui să fugă pentru a se putea ține de el.

— În cinci minute să fie Penescu în biroul meu! Viu sau mort! Nu! Nu vreau niciun fel de explicații! Lazăr se simțea acum el însuși „focul purificator”.

Numai că în antecamera sa avu surpriza plăcută de a-l găsi pe Chirian, care-1 aștepta.

— Am onoarea să vă prezint cele mai sincere urări de sănătate și de noi succese, începu cel care devenise acum primul funcționar în urma avansării lui Avram, multe succese noi cu ocazia reîntoarcerii dumneavoastră în mijlocul nostru, lucru pe care am plăcerea să-l

spun nu numai în numele meu, ci și în cel al tuturor slujbașilor administrativi. Noi…

— Permiteți-mi ca și în numele bolnavilor, începu și un alt individ, pe care Lazăr nu-1 cunoștea.

— Dumneata ești acum în locul lui Nasch?

— Eu reprezint partidul liberal al pacienților. Din păcate s-a mai format și un partid național al pacienților și un partid neoliberal al internaților, dar aceste două organisme nu sunt recunoscute de către administrație decât poate cel din urmă de către șeful spitalului.

— Iancu.

— Da, domnul Iancu crede că…

— Bine, o să mai stăm de vorbă. Lazăr îl luă pe Chirian de braț și-l târî după el în cabinetul său.

Secretara vru să-i spună ceva. dar Lazăr o împinse afară. Apoi observă că cineva i-a

umblat printre hârtiile de pe birou.

— Cine dracu a fost pe aici în lipsa mea. urlă el și năvăli în anticameră.

— Domnul Moravetz. Cât ați lipsit dumneavoastră dânsul a avut nevoie de niște situații și nu a putut decât să…

— Moravetz? Și tu ce ai păzit până acum aici? Idioato! De ce ești pusă să șezi aici?

Cară-te imediat și să nu te mai prind vreodată în preajma mea, că te fac să nu mai vezi vreodată bărbat!

— Dar…

— Dacă te mai prind în cinci minute aici, te scot în pumni! Târfă! Apoi Lazăr trânti ușa și îl întrebă pe Chirian: De ce n-ai venit mai repede?

Am fost plecat din Lugoj. Am fost la un cumnat să-l ajut să care niște cărămizi: Când am auzit că mă chemați, am venit cât am putut de repede!

— Când te-a anunțat nevastă-mea?

— Doamna…

— Domnule Lazăr, se auzi de la capătul celălalt al firului, te previn că n-o poți da afară

în felul acesta pe secretara dumitale! Era bineînțeles Iancu.

— Ți-a raportat deja?

— Păi sigur că mi-a raportat. Numai că să știi că secretarele .ni le-a trimis personal

domnul Comandant. Așa că…

— Eu credeam că te interesează ce se petrece în clădirea anexă… Nu ți se pare mai

important?

— Nu mă privește! Eu răspund numai de ce se petrece în spital. Clar?

— Ce vorbești? Și cu fostul director al spitalului când te-ai mai văzut?

— Domnule Lazăr, nu te lua după zvonuri! Nu ajută nimănui. Și, pe urmă, nu-ți ajung necazurile pe care ți le-a făcut Dimitrovici? Am auzit că a fost cât p-aci să te îmbolnăvești cu adevărat.

— Și veneai dumneata să-mi aduci compot? Pe mine să nu mă ameninți cu lucruri din astea că nu ține! Și până una-alta, să nu aud că i-ați făcut ceva lui Penescu că o încurcați cu

mine!

— Dom’ profesor este într-adevăr bolnav, îmi pare rău. O să te convingi personal! Iar pe secretară las-o în pace! Mai bine strunește-ți-1 pe Moravetz!

Hopa! Asta era ceva nou! Sau că Moravetz nu mai lucra pentru Iancu sau că a

înnebunit și ăsta cu totul și a făcut pe deșteptul cu șeful spitalului, încercând să-l domine și pe

acesta. O explicație nu va putea întârzia.

— Bine, domnule Iancu, dacă spui că domnul Comandant mi-a trimis tâmpita aia de secretară, să rămână și pe mai departe. Dar pe Penescu vreau să-l văd.

— După cum sunt informat, a fost dus pe targă spre dumneata.

— Perfect! Mai spune-mi ceva, dacă ești drăguț știi că eu am lipsit puțin și nu sunt la curent cu totul ce se aude, când pleacă bravii noștri soldați pe front?

— Care soldați?

— Compania care ne păzește.

— Domnule Lazăr, noi doi nu ne iubim prea tare, dar de data asta greșești și greșeala asta s-ar putea să ne coste la fel pe amândoi. Dacă armata pleacă, toată situația se fărâmițează. Nu știu dacă mă pricepi.

— Cred că te pricep.

— Mă bucură! Avem destule prilejuri să ne înfruntăm și altfel. Crede-mă, armata este singurul lucru sigur de aici.

— Sigur pentru cine?

— Am vorbit și cu domnul Comandant despre asta. Nu știu dacă l-am convins pe

de-a-ntregul, dar fapt e că deocamdată nu a mai cerut plecarea soldaților. Și, ascultă-mă bine, nu a autorizat nici măcar formarea unor armate particulare.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Ba știi prea bine! Eu nu contest că ai să reușești să-ți formezi o gardă personală, ai pentru asta la dispoziție suficiente posturi fantomă pe care să-ți plasezi oamenii necesari, numai că nu-mi dau seama ce urmărești cu asta.

Lazăr se uită la Chirian. Nu, ăsta sigur n-a ciripit nimic. Atunci de unde știe deja Iancu despre ce slujbă vrea să-i ofere el matahalei sale personale? Că zvonurile umblau cu viteza luminii, Lazăr începuse de acum să se obișnuiască, dar că și gândurile încep s-o ia razna, părăsind capul celui care le zămislește și împrăștiindu-se acolo unde este nevoie și unde nu este nevoie, producând reacții, asta depășea puterea de înțelegere a Iui Lazăr.

— Și de unde știi dumneata atâtea lucruri despre mine? îl întrebă Lazăr pe Iancu,

gândindu-se că deși nu va afla nimic concret, câteva indicii tot va obține.

— Domnule Lazăr, eu sunt obligat să știu tot ce va face oricine se învârte prin spitalul

ăsta. Dacă n-aș ști acest lucru, n-aș putea să calculez măsurile pe care trebuie să Ie iau. Și chiar

și în felul acesta greșesc de destule ori.

— Aici vă dau dreptate. Mai aveți ceva să-mi comunicați? Prietenește, bineînțeles. Știți, am lipsit și sunt și eu destul de ocupat. Trebuie să-mi calculez și eu măsurile pe care va trebui să Ie iau la rândui meu.

— Te-ai înfierbântat din nou. Păcat… Gândește-te că ți-am dat totuși niscaiva sfaturi folositoare. Și te-am prevenit și în legătură cu un subaltern de-a1 dumitale.

— Mulțumesc frumos!

Lazăr stătu să mai gândească puțin: deci domnul Iancu, atotputernicul stăpân al spitalului, s-a deranjat să-i dea telefon numai și numai pentru ca să-l avertizeze în legătură cu Moravetz. Restul n-a fost decât ca să-și dea importanță.

— Tu, îi spuse Lazăr lui Chirian, vei sta tot timpul prin preajma mea. Nu trebuie să faci nimic, dar lumea trebuie sa știe că apari ori de câte ori am nevoie de tine. Și n-ar strica să mai chemi aici încă un băiat voinic. Să nu te plictisești singur. Să fiți doi.

— Domnule Lazăr, eu vă stau la dispoziție oricând, dar vremurile sunt grele… Pe cine să mai aduc aici? Toți au familii…

— Și ce? Era mai bine să plecați pe front?

— Păi, nu vă supărați pe mine! Eu oricând…. dar pe alții…

— Mai aveai tu un prieten cam de statura ta… Ați mai făcut niște lucruri împreună

pentru mine…

— Vasile.. Numai că Vasile are trei copii…

Lazăr vârî mâna în buzunar și scoase câteva plicuri.

Alese unul nici prea subțire, nici prea gros și-l dădu lui Chirian.

— Poate-i convingi cu asta, pe urmă, mai e ceva: unde ar mai putea să-și procure Vasile atât zahăr, mălai și… și toate celelalte ca de la cantina spitalului?

— Păi, atunci să trăiți, vă mai pot aduce douăzeci!

— Nu! Să mi-1 aduci numai pe Vasile. Dar repede!

Secretara își vârî capul pe ușă. „Femeia asta nu bate niciodată înainte de a intra“ își spuse Lazăr cu ciudă și se enervă și mai mult când realiză că secretara își regăsise calmul și impertinența, după ce ascultase probabil la celălalt aparat discuția lui cu Iancu.

— L-au adus pe Penescu.

— Pe dom’ profesor Penescu, o corectă Lazăr. Să vină înăuntru!

— Nu știu dacă poate singur…

— Să încerce! Du-te, se întoarse Lazăr spre Chirian, du-te și…

— A venit și domnul administrator, ciripi în continuare secretara.

— Care administrator?

— Domnul administrator Moravetz..

— Zău? A venit și domnul Moravetz personal? Dar cum de și-a rupt din timpul său prețios? Trimite-1 înăuntru! Dom’ profesor Penescu să se mai odihnească puțin. Secretara ieși și Lazăr termină să-i spună lui Chirian ceea ce avea să-i spună. Abia ieși vlăjganul, după ce îi mulțumi patronului său și în numele lui Vasile și după ce îl asigură că la nevoie are pregătiți douăzeci de derbedei (chiar așa se exprimase „derbedei“) gata să-l slujească în cazuri de excepție pe „domnul șăf” și că cei douăzeci o vor face absolut pe gratis numai pentru că e! Chirian, le-o va cere, cel mult o să capete și ei acolo un kilogram de făină sau ce s-o mai găsi…

abia ieși vlăjganul și-și făcu apariția și domnul administrator Moravetz. Lazăr se pregăti să-l ia în primire urlând pentru că i-a umblat printre hârtii, dar strigătele pe care le destinase acestui scop îi rămaseră în gât, văzându-și adjunctul galben, tras la față, abia ținându-se pe

picioare.

— Ce s-a întâmplat, domnule administrator? Nu te simți… prea bine… După cum

arăți…

—Domnul administrator general, să știți că mie nu mi-e frică, de muncă. De când mă știu am lucrat, iar pe vremea când făceam, serviciul la fabrica textilă, n-am stat ca mulți alți colegi bând cafele și… și discutând… Dar ceea ce mi se cere aici depășește orice închipuire.

— Din cauza muncii prea multe arăți în halul acesta?

— Probabil că sunt și surmenat.

— Să știi că mie nu-mi place să am în jurul meu mutre plouate. Și domnul Comandant ne pretinde celor care conducem acum să arătăm ca niște aleși ai istoriei.

— Am să-mi dau silința și în privința asta.

— Neapărat.

— Să știți că azi n-am avut încă vreme nici să mă spăl pe mâini, dar nu-i numai asta…

Am convingerea că aici cu cât lucrezi mai mult cu atât ești mai rău privit… Și atunci cine să lucreze decât un fraier ca mine?

— De ce?

— Pentru că ceilalți trag chiulul cât pot, fiindcă văd că nu munca este cea care se răsplătește.

— Dar ce se răsplătește aici, domnule Moravetz? Trădarea? Scotocitul printre

lucrurile altora? Trasul cu urechea?

Moravetz fie că nu pricepu despre ce vorbea Lazăr, fie că era prea obosit să priceapă, se sprijini de perete și .rămase așa.

Lazăr răsfoi printre hârtii, apoi, de parcă atunci și-ar fi amintit că și celălalt se mai află în încăpere:

— A! Domnule Moravetz, spune-mi în ce relații te mai afli cu statul major! Dar cu

domnul Iancu?

— Dacă. tot ați aflat, de ce mă mai întrebați?

— Păi, eu nu sunt niciodată la curent cu nimic. Eu aflu întotdeauna la urmă toate cele.

— La statul major mai trebuie să mă duc, dar martor mi-e Dumnezeu că aș oferi

bucuros oricui slujba asta. Iar domnul Iancu… Domnul Iancu îți cere niște lucruri pe care nu le poți face. Trebuie să fii complet nebun ca să…

Lazăr așteptă ca celălalt să-și termine propoziția, dar administratorul se mulțumi să se sprijine în continuare de perete. Se vedea că era într-adevăr foarte obosit.

— Ce ți-a cerut Iancu?

— Nu-mi faceți situația și, mai grea! Am o rugăminte la dumneavoastră! Știu că nu vă e pe plac Duma în postul de administrator în clădirea anexă.

— Nu l-au aruncat încă în beci?

— Nu s-a atins încă nimeni de el. Numiți-mă pe mine în locul lui.

— Dar asta ar echivala cu o retrogradare.

— Aș fi tot administrator.

— Și Penescu?

— Nu l-ați văzut în ce hal e?

— Bine. O să mă mai gândesc. Deocamdată rămâi pe postul pe care ești. Dar am să te

rog și eu să-mi povestești niște lucruri.

— Tot ce-mi este cu putință.

— În regulă. Până mă gândesc eu, îți faci și tu calculele să te lămurești cât îți este cu putință. Mai vorbim mai târziu! Când ieși, trimite-mi-1 pe celălalt administrator, pe Penescu înăuntru! Dar să vină singur?

— Numai sa poată…

Lazăr privi după Moravetz. Nici acesta nu părea mult mai valid… Uitase să urle la el, dar nu mai era nevoie…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.